Liviu are 19 ani. De mic, era mai retras și prefera să se joace singur. Părinții lui îl învățau să fie atent, binevoitor și să evite conflictele, iar ei îl supravegheau cu grijă. Pe măsură ce creștea, Liviu nu înțelegea de ce nu-i plăceau jocurile și discuțiile cu băieții, de ce refuza să participe la competiții – totuși, îi plăcea să-i privească și să-i admire. Odată cu maturizarea, a simțit că este atras de bărbați. Știa, însă că „nu este bine”, pentru că auzise istorii despre persoane gay respinse, umilite sau chiar agresate. Nu putea vorbi cu nimeni despre ce simțea. Își dorea să fie „normal”, să se încadreze și să-și facă familia mândră de el.

După clasa a IX-a, a mers la un Colegiu, unde erau mai mulți băieți decât fete. Părinții credeau că astfel va deveni „mai bărbat”. Însă Liviu simțea tot mai intens că îi plac băieții, iar în mod special era atras de unul dintre ei. În gând își repeta: „Cât de mult îmi doresc să-l îmbrățișez și să-i spun că sunt îndrăgostit de el.” Încerca din răsputeri să se controleze, dar nu reușea. Făcea tot posibilul să se apropie de acel băiat, să discute cu el și chiar să-l atingă.

„Colegii au observat comportamentul meu diferit și au început să-mi trimită fotografii jignitoare. Unii mă porecleau și îmi adresau insulte, alții mă amenințau că mă vor bate „până nu devin bărbat adevărat”. Profesorii mă chemai la discuții private și mă întrebau direct: „Așa că nu este adevărat ce se spune despre tine în colegiu?” Este foarte greu să simți că ești diferit. Începusem să mă conving că nu sunt normal, că sunt nebun.”

Pe măsură ce zilele treceau, Liviu se simțea din ce în ce mai nesigur, persecutat de colegi și cadrele didactice. Părinții continuau să creadă că el era un copil bun și cuminte. „Tot ce-mi doresc este libertatea de a fi eu însumi. Și mă întreb în continuare: De ce m-am născut homosexual?”